Ți s-a întâmplat vreodată să te afli într-o stare de tristețe profundă și mai apoi, câteva schimburi de cuvinte cu cineva, cu un om tare bun, să-ți readucă soarele în suflet și-n privire, să-ți schimbe starea aceea de spirit într-atât, încât să simți că -pe negândite- redevii cine ai mai fost…? Da, tot tu, într-un timp în care fericirea îți era tovarășă bună de drum! Ei bine, asta am trăit eu ieri și… dacă dimineață, afirmam că aș fi mult prea obosită ca să mai pot lega chiar și două cuvinte, mai pe seară, mă simțeam iarăși copilul mare dornic de joc și voie bună.
Nu știu tu, dar eu -în astfel de momente- mai și cânt, chiar și numai în gând, dacă mă aflu undeva în public și nu-i rostul să mă joc de-a soprana, fiindcă vocea întâi îmi iese mie mai bine, încă din copilărie, pe la vremea când făceam parte din corul școlii mele. Și așa m-am trezit fredonând…
„Eu sînt Licuriciul! Precum vezi, sînt un ciob dintr-o stea
Și vin cu Speranța, luminând orișicând calea ta!”
Știi cântecul, nu? Dacă nu, este din filmul Veronica, unul dintre favoritele mele din copilărie…
Am avut o copilărie foarte fericită, în care basmele, fie acestea în cărți, fie în filme, sau povestite de bunici, de părinți, mi-au fost felinare prețioase, căci datorită lor, până și acum, la jumătate de secol de viață și după ce am trăit drame de nepovestit, reușesc să redevin copil, incredibil de ușor, uneori doar reascultând o melodie din acele vremuri.
Cuvântul „drame” m-a întristat un pic, așa că voi sări repede peste adolescență și prima tinerețe, lăsând în urmă doar acest videoclip, cu al său mesaj revelator, aș zice, și cu muzica pe care eu am îndrăgit-o instantaneu, când am auzit-o -pentru prima oară- în filmul Sucker Punch (Evadare din realitate)…
Stai, nu te speria, că n-am trăit ceva asemănător, ci doar ceva dramatic și, totodată, la fel ca eroina din film, nu am putut controla… mai nimic. Am și pornit (întotdeauna) de la premiza că oamenii sunt atât buni, cât și răi, în funcție de cei cu care interacționează și am crezut -până de curând, recunosc!- că dacă tu oferi bunătate, înțelegere, iubire, vei primi… la fel. Din păcate, m-am înșelat, amarnic, bineînțeles. Cu toate acestea, continui să ofer din căldura sufletului meu (tot datorită copilăriei mele fericite), deși acum înțeleg că e important să mă pun la adăpost înainte. Fiindcă am ajuns la maturitate, iar aici simt că potrivită ar fi romanța Ioanei Radu, pe care bunica mea o tot asculta, de am îndrăgit-o și eu, mai ales acum când, tot la fel…
„Aș vrea iar anii tinereții… și mintea mea de acum,
Să știu ce înseamnă rostul vieții: Spre care țel, pe care drum?”
Până la bătrânețe, aș mai avea… și, ca toată lumea, sper ca aceasta să vină (fizic) cât mai târziu. Din fericire, am gene bune și, prin urmare, șansa de a fi verde până pe la… peste 80 și… eu mai sper să trăiesc în jur de 120. Verde, verde, cum altfel?! Ah, și mă văd ca aceeași Ioana, cântând… așa…
***
Mi-a plăcut mult exercițiul de imaginație pe care l-a propus Ștefania aici, deși eu l-am preluat de la Potecuța noastră dragă, căreia îi mulțumesc acum, din suflet, atât pentru cuvinte, cât și pentru îndemn!
Dacă ți-a plăcut, eu te invit să te distrezi, la rându-ți! Nu-i musai să și publici mai apoi, ci doar să te gândești, să-ți imaginezi, să te mai plimbi o dată prin a ta viață, aruncând desigur și o privire senină către viitor!
*******
Gând Bun 
Lasă un comentariu